Eu sunt unul dintre numeroșii reprezentanți ai generației mele care au primit mai multă învățătură despre umblarea lor individuală cu Isus decât despre modul în care noi, credincioșii, alcătuim un singur trup. Doar de curând realitatea acestui adevăr privitor la Biserică mi-a devenit mai clară. Nu aș vrea să vă induc în eroare: desigur că am înțeles și în trecut adevărul acesta, însă nu în măsura în care îl înțeleg acum. (Capitolul 4, anterior aici)
În timp ce Duhul Sfânt m-a luminat cu privire la această realitate, m-am gândit deseori la unitățile Navy SEALs (Naval Sea, Air and Land – Forțe de luptă speciale navale, aeriene și terestre).
Am un prieten care face parte din rândul acestor luptători de elită. A fost unul dintre membrii unităților SEALs timp de cincisprezece ani, iar în prezent este instructor în cadrul lor. După ce am meditat o vreme la aceste adevăruri despre trupul lui Cristos, am hotărât să iau legătura cu el. Știam că membrii SEALs sunt apropiați ca frații, așa că voiam să sondez mai adânc. L-am sunat și primele mele întrebări au fost: „Cum se privesc și cum interacționează unii cu alții membrii SEALs? Cum formează o comunitate atât de strâns legată? Ce reclamă pregătirea lor?”
Primele lui cuvinte au fost: „Ultima persoană la care se gândește un membru SEALs este el însuși.”
Mi-a plăcut cât de clar și concis mi-a răspuns de la bun început. Știam că urma să am parte de o conversație lămuritoare, așa că am păstrat tăcerea și l-am lăsat că continue. „Îl prețuim pe fratele nostru de lângă noi mai mult decât pe noi înșine. Nu trebuie să ne păzim niciodată singuri spatele, findcă știm că frații noștri SEALs o vor face.”
Din momentul acela a început să îmi „predice”: „Dacă te uiți la capitolul 6 din Efeseni, vei vedea că toată armura lui Dumnezeu este menită să ne protejeze partea din față; nicio parte a ei nu ne acoperă spatele. Aceasta este din pricină că Dumnezeu vrea ca fecare dintre noi să facă ceea ce fac membrii unităților SEALs: să ne acoperim unul altuia spatele, să gândim ca o singură unitate, ca un singur trup. Dacă nu acționăm în felul acesta, nu îmi rămâne decât un singur om care să îmi acopere spatele: eu însumi. Însă, dacă acționăm cu toții ca echipă, toți cei din plutonul meu îmi acoperă spatele.”
Prietenul meu a continuat: „Ca membru al unităților SEALs, tot ce fac e de dragul fratelui de lângă mine. Noi credem în principiul acesta până în străfundul finței noastre. Suntem antrenați să nu ne gândim la noi înșine ca indivizi, ci ca unitate. Deși suntem experți în domenii diferite – explozibili, comunicații, lunetiști, medici, muniție, coordonatori ai atacurilor aeriene și altele – noi funcționăm ca o singură unitate. Nu plecăm niciodată în misiune gândindu-ne: «S-ar putea ca unii dintre noi să nu se mai întoarcă» sau «Numai patruzeci la sută dintre noi vor ajunge înapoi acasă.» Nu, atitudinea noastră este: «Sută la sută din unitate merge în misiune și sută la sută din unitate se întoarce înapoi.»”
Am fost fascinat de ceea ce îmi spunea. În cele din urmă l-am întrebat: „Cum îi pregătiți pe recruți pentru a imprima în ei atitudinea aceasta?”
„Nu avem cum”, mi-a răspuns. „Pregătirea membrilor unităților SEALs este considerată a f antrenamentul cel mai intens și mai difcil din armată, motiv pentru care aproximativ nouăzeci la sută dintre cei care se înscriu pentru un program SEALs fe renunță, fe sunt eliminați. Cei rămași alcătuiesc o unitate de indivizi deosebit de bine antrenați și pe deplin pregătiți. Fiecare dintre ei îl prețuiește pe cel de alături mai mult decât pe sine însuși și este gata să moară de dragul unei cauze mai mari decât propria-i persoană.”
Apoi a adăugat: „John, ce bine ar fi dacă Biserica ar acționa așa! Ce s-ar întâmpla atunci?”
Din păcate, nu am putut decât să îi dau dreptate. Însă adevărul este că noi avem potențialul de a acționa în felul amintit, care constituie o parte foarte reală a naturii divine sădite în noi din momentul nașterii din nou. Predicarea și învățătura de care avem parte, care reprezintă antrenamentul nostru, ar trebui să descopere și să detalieze această atitudine. Dar dacă noi auzim doar o versiune a Evangheliei „de consum“, vom ajunge să dezvoltăm ceea ce nu trebuie, și anume frea noastră nerăscumpărată. Acesta este în mare parte motivul pentru care Biserica zilelor noastre se găsește în starea actuală. Mulți dintre noi vor doar să fe încurajați și înălțați sufletește, nu provocați. Ne lipsește atât de mult din ce ar trebui să avem.
Prietenul meu a sesizat slăbiciunea de care dă dovadă Biserica în vremurile noastre. El știa că, dacă un membru al unei unități SEALs era slăbit, făcea compromisuri sau își abandona postul, toți ceilalți membri aveau de suferit ca grup sau chiar aveau să moară din cauza leneviei sau incompetenței unui singur om. Atitudinea înrădăcinată în el este ceea ce avem nevoie să întipărim în mintea noastră ca membri ai trupului lui Cristos.
Fiți voi înșivă schimbarea
Există un aspect pozitiv al subiectului pe care îl discutăm? Cu siguranță! Când Dumnezeu este implicat, întotdeauna există un asemenea aspect!
Înțeleg că ați putea privi adevărurile capitolelor anterioare dintr-o perspectivă negativă, ajungând astfel să fți descurajați și deziluzionați. Dacă vă concentrați doar asupra modului în care acțiunile altora v-ar putea afecta negativ viața, într-adevăr, situația ar putea fi descurajatoare. Dar motivul pentru care am adus acest adevăr la lumină a fost acela de a ne vedea progresând împreună și de a trăi măsura deplină a măreției și puterii Lui, așa cum nu am mai văzut-o în generația noastră. Nu va avea
loc nicio schimbare dacă nu credeți sau dacă nu faceți nimic altfel decât ați făcut până acum. Iată care este, deci, ideea de bază: voi înșivă puteți fi schimbarea. Dacă aceasta nu începe cu tine sau cu mine, cum anume poate începe? Dumnezeu ne-a chemat să fm agenți ai schimbării!
Ați observat vreodată ce se întâmplă când un om care are o conștiință sensibilă, dar care are o înclinație spre răzvrătire, își asumă dintr-o dată responsabilitatea cu privire la viața altora? Deseori, atitudinea aceasta scoate la iveală ce este mai bun în persoana cu pricina! Gândiți-vă, de exemplu, la o tânără mamă. Pe când era necăsătorită, adesea era nebunatică, sălbatică și chiar puțin prostuță. Acțiunile îi afectau doar viața ei și pe a nimănui altcuiva. Dar apoi se îndrăgostește, se căsătorește și are un copil. Acum, această fată scăpată întrucâtva de sub control își îndreaptă purtarea. Știe că, dacă ar continua să fie nesăbuită și dezordonată, trăind o viață riscantă, nu doar viața ei ar fi afectată, ci și cea a soțului și a copilului pe care îi iubește.
La fel trebuie să ni se întâmple fecăruia dintre noi cu privire la biserică. Trebuie să ne iubim unii pe alții în mod profund și să înțelegem că există posibilitatea certă ca noi să nu fm singurii afectați de neascultarea dovedită față de Cuvântul lui Dumnezeu. Noi facem parte dintr-un trup! Poate de aceea Pavel scrie porunca aceasta în mijlocul discuției purtate cu biserica din Corint despre Cina Domnului:
Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos… Nimeni să nu-și caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia. (1 Corinteni 10:23-24)
Pavel spune ceva asemănător bisericii din Filipi:
Fiecare să privească pe alții ca fiind mai buni și superiori lui însuși [privindu-i pe ceilalți mai presus de voi înșivă]… Aceeași atitudine și același scop și aceeași gândire [smerită] care erau în Cristos Isus să fie și în voi. (Filipeni 2:3,5 AMPC)
Acesta este modul în care gândea Isus, esența a ceea ce L-a motivat să vină și să Își dea viața pentru noi. El S-ar fi putut salva de la moarte. Ar fi putut chema o legiune de îngeri care să Îl scape din mâinile călăilor Lui, dar El Se gândea la noi. I-a păsat mai mult de bunăstarea noastră decât de a Lui.
Iată care este vestea cea bună: atunci când umblăm în ascultare în mod individual față de Cuvântul lui Dumnezeu, vom f binecuvântați în cele din urmă. S-ar putea să avem de străbătut perioade incomode și chiar difcile, din pricina neascultării unora din trup, dar în cele din urmă vom propăși.
Ilie este un exemplu în ce privește suferința pricinuită de purtarea altora. Din cauza păcatului necontenit al lui Ahab și al Isabelei, precum și din pricina indiferenței poporului Israel față de păcat, nu a mai plouat în țară timp de ani de zile. Ilie nu mai avea parte de o hrană îmbelșugată, așa cum avusese poporul în zilele domniei lui David și Solomon. Trebuia în schimb să mănânce pâine și carne, care i-au fost aduse timp de ani întregi de niște corbi, ceea ce nu era tocmai plăcut. Ilie a avut parte de o alimentație lipsită de legume, de miere, de alte lichide (în afară de apă)
și de multe alte bunătăți care fuseseră la îndemâna tuturor în vremurile îmbelșugate. Difcultățile acestea erau pricinuite de acțiunile altora. Însă Ilie făcea parte dintr-o națiune, dintr-un popor care alcătuia un singur trup. Ascultarea lui a adus în cele din urmă schimbarea și… ploaia. Aceasta a fost o binecuvântare pentru națiune și, în fnal, pentru el însuși.
Legământul păcii
Dacă privim la alt incident petrecut înainte de vremea în care a trăit Ilie, vedem din nou că mulți oameni au avut de suferit din pricina acțiunilor câtorva. Poporul Israel se afla în pustie, în Sitim. Iată ce citim în relatarea Scripturii:
Poporul a început să se dea la curvie [unii dintre bărbați s-au întinat curvind] cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor; și poporul a mâncat și s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Israel s-a alipit de Baal-Peor și Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel. (Numeri 25:1-3)
Observăm din nou prezența cuvântului unii. Dumnezeu spusese poporului Său să nu se închine altor dumnezei, să nu ia în căsătorie femei străine și nici să nu se dedea la curvie. Dar neascultarea unora a adus judecata asupra întregii congregații (națiuni) și vom vedea iarăși că nu unii, ci mulți au avut de suferit în urma ei.
Domnul a zis lui Moise: „Strânge pe toate căpeteniile poporului și spânzură pe cei vinovați înaintea Domnului în fața soarelui, pentru ca să se întoarcă de la Israel mânia aprinsă a Domnului.” (Numeri 25:4)
Descoperim din nou că acțiunile căpeteniilor (ale unora) au făcut ca mânia Domnului să se aprindă împotriva întregului Israel. Israeliții alcătuiau o singură națiune, un popor, un singur trup.
Când Moise a dat poruncă să fe ucise căpeteniile vinovate, un israelit din seminția lui Simeon a dus în cortul lui o femeie madianită numită Cozbi, sub ochii lui Moise și ai întregii adunări a poporului Israel. Acesta era un act de neascultare voit și de neîngăduit față de Cuvântul Domnului. Îndată Fineas, ful lui Eleazar, nepotul lui Aron, a pus mâna pe o suliță și s-a dus spre cortul acelui bărbat, străpungându-l dintr-o lovitură atât pe el, cât și pe Cozbi. Iată ce spune textul mai departe: „Și a încetat astfel urgia care izbucnise printre copiii lui Israel. Douăzeci și patru de mii au murit loviți de urgia aceea” (Numeri 25:8-9). Și în cazul acesta au murit mulți; mulți israeliți au avut de suferit și mulți au fost afectați de acțiunile unora. În ochii lui Dumnezeu, națiunea alcătuia un tot unitar.
Domnul a declarat apoi: „Fineas, ful lui Eleazar, ful preotului Aron, a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel, prin râvna pe care a avut-o pentru Mine în mijlocul lor; și n-am nimicit, în mânia [râvna] Mea, pe copiii lui Israel” (Numeri 25:10-11). Râvna lui Fineas era râvna Domnului, care urmărea binele întregii națiuni. Fineas a fost cel care a adus schimbarea în bine. Pentru aceasta nu a fost nevoie de toți, ci de un singur om.
Pavel a fost și el un om mânat de pasiunea lui Dumnezeu pentru biserica din Corint. El a fost cel care a adus schimbarea, confruntând plin de îndrăzneală biserica aceasta cu adevărul. Apostolul a luat Cuvântul lui Dumnezeu (sabia Duhului) și a lovit cu ea acțiunile acelui om care trăia în imoralitate sexuală. În Vechiul Testament, a fost vorba despre o suliță fzică; în Noul Testament și astăzi, „sulița” se ivește când ne ridicăm cu îndrăzneală și rostim adevărul, chiar și atunci când alții se prefac a nu auzi sau a nu vedea păcatul săvârșit cu bună știință de unul sau de câțiva dintre membrii comunității.
Ultimul om la care se gândea Pavel era el însuși. Apostolul acționa aidoma prietenului meu care face parte din unitățile Navy SEAL. El a pus binele altora deasupra confortului și popularității sale, ba chiar a riscat să fe respins cu totul de biserica din Corint. Era plin de râvnă pentru ei, chiar și atunci când, cu cât el îi iubea mai mult, cu atât credincioșii de acolo îl iubeau mai puțin.
Lui Fineas nu i-a păsat de el însuși; știa că putea fi acuzat apoi că fusese dur, crud, lipsit de compasiune, retrograd, extremist sau de modă veche. El era unul singur și niciunul dintre ceilalți nu mișca un deget. Ce aveau să creadă sau să facă oamenii? Nimic din toate acestea nu a contat. Psalmistul spune: „Dar Fineas s-a sculat și a făcut judecată [a avut curajul să intervină]” (Psalmul 106:30). Era plin de râvnă pentru Domnul și pentru cei de care Îi păsa lui Dumnezeu, adică pentru poporul Lui. Fineas iubea comunitatea. El a fost agentul schimbării!
Uitați-vă acum ce spune Dumnezeu despre el:
De aceea să spui: „Iată, îi dau legământul Meu de pace, care va fi pentru el și pentru urmașii lui după el un legământ al unei preoții veșnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui și a făcut ispășire pentru copiii lui Israel.” (Numeri 25:12-13, NKJV)
Afrmația aceasta mi-a sărit în ochi în cursul mulților ani în care am studiat Scriptura. Nu numai Moise a scris despre aceasta, ci și psalmistul a subliniat mult mai târziu răsplătirea de care s-a bucurat eroul episodului amintit:
Dar Fineas s-a ridicat și a intervenit și astfel urgia s-a oprit. Lucrul acesta i-a fost socotit ca o stare de neprihănire, din neam în neam, pe vecie. (Psalmul 106:30-31, NKJV)
Țin minte uimirea și admirația care m-au cuprins când am văzut prima oară marea răsplătire de care a avut parte acest tânăr care a riscat să se ridice și să apere voia Domnului. Nu era vorba doar despre o răsplătire vremelnică, ci despre una veșnică, una pecetluită printr-un legământ. Nu uitați: Dumnezeu nu Își încalcă niciodată legămintele. Răsplata aceasta este atât de mare încât de efectele ei nu avea să se bucure numai el, ci toți copiii lui și copiii copiilor lui, din generație în generație, inclusiv noi! Toate generațiile următoare aveau să fe răsplătite pentru hotărârea lui de a se ridica și de a apăra ceea ce era drept în ochii lui Dumnezeu.
Când am văzut acest exemplu al lui Fineas, mi-am propus să spun întotdeauna adevărul, chiar dacă apoi, aidoma lui Pavel, voi pierde dragostea unora. Am înțeles că răsplata care mă aștepta mă privea nu doar pe mine, ci și pe Lisa, pe fii noștri și pe copiii lor, din generație în generație.
Am fost copleșit văzând apoi pasiunea cu care copiii noștri Îl slujesc pe Dumnezeu. În perioada de creștere a copiilor mei, eu am lipsit de acasă, find în slujba Evangheliei, cel puțin jumătate din zilele fecărui an. Cu toate acestea, se pare că legământul de pace făgăduit de Dumnezeu celor care vor fi agenții schimbării a fost garantat și păstrat pentru copiii noștri. Mă aștept ca aceeași binecuvântare să se reverse și peste nepoții noștri.
Există o binecuvântare ascunsă în faptul că ținem seama de adevărurile pe care le-am scos la lumină până acum? Da, și anume legământul păcii care vă este făgăduit nu numai vouă, ci și urmașilor voștri, atâta vreme cât sunteți glasul schimbării, câtă vreme sunteți plini de râvnă pentru căile Domnului, chiar și atunci când alții nu sunt.
Înțelegem cu toții faptul că este mai bine să vorbim, folosind sabia Duhului în dragoste, decât să păstrăm tăcerea și să vedem cum păcatul triumfă și se răspândește în comunitatea noastră de credincioși?
În ce mă privește, răspunsul este evident, însă vă las pe voi să îl dați în dreptul vostru.
A C Ț I O N A Ț I
Iată vestea bună pe care o așteptați: când luați ferm atitudine de dragul adevărului, din dragoste față de Dumnezeu și față de poporul Lui, vă alăturați celor care au primit răsplătirea veșnică, promisiunile binecuvântării legământului lui Dumnezeu, care au hotărât nu numai viitorul vieții lor, ci și al urmașilor lor.
Vă puteți gândi la un lucru care să aibă mai mult impact și pe care să îl puteți face pentru posteritatea voastră? Nicio moștenire fzică din lumea aceasta nu este însoțită de o asemenea promisiune; banii pot fi risipiți într-o generație sau două. Oricâte cunoștințe sau oricâtă înțelepciune am strânge, nu le-am putea transmite atât de multor generații. Numai o moștenire bazată pe promisiunea credincioșiei lui Dumnezeu ar putea avea un asemenea impact de durată.
Ce fel de moștenire vreți să lăsați generațiilor următoare? Cum vreți să își aducă aminte oamenii de voi pe pământ și cum vreți să fți cunoscuți în ceruri? Cheia cea mai importantă pentru împlinirea acestor dorințe se leagă de fermitatea cu care vă ridicați în apărarea dragostei și adevărului în puținii ani pe care îi aveți de trăit pe pământ.
………………………………….
BEVERE, JOHN
Anihilarea kryptonitei: zdrobeşte ceea ce îţi slăbeşte puterea /
John Bevere. – Medgidia: Succeed Publishing, 2019
Editor: Vasilică Croitor
Traducător: Veronica Oniga
Grafca: Beniamin Croitor
***
Notă
Autorul, în introducere, explică termenul kryptonită pe care l-a împrumutat din povestea lui Superman, care rămânea fără putere când intra în contact cu faimoasa substanță numită kryptonit.
Există o „kryptonită” care neutralizează puterea dată nouă de Dumnezeu și caracterul nostru de creștini? În ce constă pericolul acesta? Cum îl recunoaștem? Cum ne afectează la nivel individual și colectiv? În ce fel pune piedici efcienței noastre și abilității de a-i câștiga pe cei pierduți? Ce pierdem când ajungem sub influența lui? De ce se camuflează acest pericol cu atâta ușurință? Acestea sunt câteva dintre întrebările abordate în carte. (John Bevere)